Ieși din Cluj pe direcția Florești, treci de aglomerația de dimineață, iar după vreo douăzeci de minute peisajul începe să se schimbe fără să anunțe nimic. Dealurile se ridică, apar primele păduri de fag, iar radioul prinde tot mai prost. Apusenii nu au o poartă oficială, nu există un panou care să spună acum ai intrat în munți, și tocmai asta îi face ciudat de prietenoși.
Sunt munți fără ambiția spectacolului imediat. Nu găsești aici creste ascuțite ca în Făgăraș și nici trasee de alpinism, dar găsești sate agățate pe culmi la o mie de metri, chei înguste cât o stradă, peșteri cu gheață veche de mii de ani și drumuri care urcă pe serpentine unde nu întâlnești pe nimeni jumătate de oră. Cu mașina proprie sau închiriată, regiunea se deschide altfel decât cu autocarul. Poți opri unde vrei, poți schimba planul la prânz, poți dormi într-o pensiune găsită din întâmplare.
Am condus destul pe drumurile astea, în toate anotimpurile, și am învățat câteva lucruri pe pielea mea. Cel mai important e că aici distanțele mici se traduc în timpi mari, iar treaba asta nu deranjează pe nimeni dacă o accepți de la început.
Pe scurt, patru rute acoperă aproape tot ce merită văzut pornind din Cluj. Ruta lacurilor, spre Tarnița, Beliș și Mărișel, se face într-o zi, iar valea Arieșului, cu Turda, Rimetea, Câmpeni și Arieșeni, cere o zi și jumătate.
Padișul înghite o zi întreagă, iar bucla sudică, cu Roșia Montană și Detunata, încă una. Restul articolului le desface pe fiecare, cu drumurile, timpii și capcanele lor.
De ce Apusenii se descoperă cel mai bine pe roți
Regiunea are o particularitate care o deosebește de restul Carpaților românești. Populația trăiește împrăștiată pe culmi, în cătune numite crânguri, nu concentrată în văi ca în alte părți. Consecința directă este o rețea de drumuri comunale absurd de densă pentru un teritoriu montan, ceea ce înseamnă că poți ajunge cu mașina în locuri unde altundeva ai merge patru ore pe jos.
Cealaltă consecință e mai puțin plăcută. Transportul public există, dar funcționează după logica localnicilor, nu a turiștilor. Un microbuz pleacă dimineața spre Câmpeni și se întoarce seara, iar între cele două momente ești, practic, blocat undeva.
Mașina rezolvă exact problema asta. O zi în Apuseni cu volanul în mână înseamnă trei sau patru obiective legate natural, cu opriri neplanificate la o stână, la o cascadă semnalizată pe un panou ruginit, la o terasă cu vedere spre lac. Fără mașină, aceeași zi se reduce la un singur punct de interes și mult timp pierdut în așteptare.
Traseul lacurilor, cel mai blând început
Dacă ai aterizat aseară și ai o singură zi liberă, cu ăsta aș începe. Pornești din Cluj pe drumul spre Oradea, faci stânga la Gilău și intri pe valea Someșului Cald. Din acel moment până seara nu mai vezi oraș, ci doar apă, pădure și sate cu case de lemn.
Tarnița, apa care se vede din prima curbă
Lacul Tarnița apare după vreo cincisprezece kilometri de la Gilău, la capătul unei serpentine care coboară spre baraj. Este locul de weekend al clujenilor, cu bărci, restaurante plutitoare și un fel de veselie generală în sezonul cald. Barajul merită traversat pe jos, chiar dacă vântul de acolo taie și în august.
Drumul continuă pe malul lacului, îngust, cu multe curbe fără vizibilitate. Sunt porțiuni unde asfaltul e bun și porțiuni unde nu prea, iar în unele zone pădurea vine până în carosabil. Nu goni, oricum nu ai unde să ajungi mai repede.
Beliș, Fântânele și satul de sub apă
După Tarnița urcă drumul spre lacul Beliș-Fântânele, cea mai mare acumulare din zonă și, în opinia mea, cea mai frumoasă. Suprafața lui întinsă între dealuri împădurite are ceva nordic, mai ales dimineața, când ceața stă lipită de apă. Vara se închiriază caiace și hidrobiciclete, iar pensiunile sunt multe și decente.
Sub apa aceea se află vechiul sat Beliș, mutat în anii șaptezeci pentru construcția barajului. În verile secetoase, când nivelul scade mult, din lac ies fundații și, uneori, turnul bisericii vechi. Am prins fenomenul o singură dată, prin toamnă, și e o priveliște care te lasă tăcut o vreme.
Mărișel și panorama de care nimeni nu vorbește
Din zona lacului poți urca spre Mărișel, un sat răsfirat pe culme, la peste o mie o sută de metri. Casele sunt împrăștiate pe kilometri întregi, fiecare cu grădina și fânețele ei. De sus, în zilele senine, se vede până spre Vlădeasa și, dacă ai noroc cu aerul curat, chiar mai departe.
Nu găsești aici muzee și nici obiective de bifat. Ai un drum de creastă, o biserică, două magazine mixte și liniște. Pentru mulți e prea puțin, pentru alții e exact motivul pentru care au venit.
Vălul Miresei și drumul spre Ic Ponor
Cascada Vălul Miresei de lângă Răchițele e probabil cea mai fotografiată din Apuseni, și pe bună dreptate. Apa cade pe o lespede lată de vreo treizeci de metri, împrăștiindu-se într-o pânză care chiar seamănă cu un voal. Parcarea e la câteva sute de metri, iar accesul se face pe o potecă amenajată cu trepte.
Ca să ajungi acolo dinspre Cluj ai două variante. Prima trece prin Huedin și Călățele, cu drum mai bun și trafic mai mult. A doua vine dinspre Beliș, pe o rută mai sălbatică, potrivită dacă deja ești în zona lacurilor.
Vara, mai ales duminica, locul e aglomerat. Dacă vrei liniște, ajungi înainte de nouă dimineața sau după cinci după masa, când autocarele au plecat. Iarna cascada îngheață parțial și devine altceva, dar drumul cere prudență și, ideal, anvelope bune.
Mai departe se deschide zona Ic Ponor, un platou cu poieni largi și cabane răzlețe, care face legătura spre inima Apusenilor. Acolo peisajul devine ciudat, cu doline, izbucuri și pâraie care intră în pământ și ies la câțiva kilometri distanță. E primul semn clar că mergi peste un sistem carstic uriaș.
Transapuseana, drumul care taie munții pe la mijloc
Se vorbește mult despre drumul care leagă zona Beliș de platoul Padiș, botezat neoficial Transapuseana. Lucrările la el s-au întins pe ani buni, cu tronsoane finalizate și tronsoane rămase în lucru. Situația din teren se schimbă de la un sezon la altul, așa că un telefon la o pensiune din zonă sau o căutare recentă înainte de plecare chiar contează.
Ce pot spune sigur e că porțiunile modernizate sunt spectaculoase. Drumul urcă printre păduri de rășinoase, trece pe lângă Poiana Horea și Doda Pilii, cu deschideri largi spre culmi. Sunt zeci de kilometri fără benzinărie, fără magazin și, pe alocuri, fără semnal.
Dacă găsești tronsoane nemodernizate, treci pe ele doar cu o mașină la care nu ți-e frică de pietriș și doar dacă vremea e uscată. Ploaia transformă rapid un drum forestier decent într-un traseu de răbdare. Nu e nicio rușine să te întorci și să faci ocolul pe asfalt, prin Beiuș.
Padiș, Cetățile Ponorului și pământul care înghite râuri
Platoul Padiș e vedeta absolută a Apusenilor și, totodată, locul unde mașina te duce doar până la un punct. De acolo încolo se merge pe jos, iar asta e partea bună a poveștii. Accesul principal se face dinspre Pietroasa, în județul Bihor, pe un drum care a fost reabilitat pe segmente și care rămâne, oricum, un drum de munte.
De la parcarea din Padiș pleacă mai multe trasee marcate. Cel mai cunoscut duce la Cetățile Ponorului, unde un râu întreg dispare într-un portal de peșteră înalt de peste șaptezeci de metri. Priveliștea din belvedere e greu de redat în cuvinte și, sincer, și mai greu de fotografiat convingător.
Ce mai vezi în zonă dacă ai timp
Groapa Ruginoasă e o ravenă uriașă de culoare roșiatică, un fel de rană deschisă în munte, formată prin eroziunea gresiilor. Cetatea Rădesei e un tunel natural prin care curge apa și prin care se merge efectiv prin albie, cu bocanci uzi garantat. Peștera Focul Viu adăpostește un bloc de gheață luminat de o rază care intră printr-un aven, spectacol care funcționează cel mai bine în jurul prânzului.
Poiana Ponor completează tabloul, cu pârâul care traversează câmpul și dispare pur și simplu într-o gaură din pământ. Primăvara, când vine apa, poiana se transformă temporar în lac. Localnicii povestesc despre asta ca despre o chestiune normală, ceea ce și este.
Pentru toate astea ai nevoie de o zi întreagă, minimum. Traseele nu sunt tehnice, dar sunt lungi, cu diferențe de nivel și cu porțiuni noroioase. Bocancii contează mai mult decât mașina, aici.
Valea Arieșului, coloana vertebrală a Țării Moților
Al doilea mare traseu pornește din Cluj spre sud, pe autostradă până la Turda, apoi pe drumul național care urcă pe Arieș. Este ruta clasică spre Câmpeni și Arieșeni, cu asfalt bun aproape tot timpul și cu obiective înșirate ca mărgelele.
Turda, cheile și mina care a devenit atracție
Salina Turda e oprirea evidentă la început de drum, cu galeriile ei transformate în ceva între parc de distracții și decor de film science fiction. Temperatura constantă de aproximativ zece grade face vizita plăcută în august și cam friguroasă în ianuarie, așa că o jachetă subțire ajută indiferent de sezon. Biletele se iau la fața locului, iar în weekendurile de vară se stă la coadă.
Cheile Turzii sunt la câțiva kilometri, pe lângă satul Cheia. Traseul prin chei durează în jur de două ore dus-întors, cu poduri de lemn peste pârâu și scări metalice pe porțiunile expuse. Pereții de calcar se ridică pe sute de metri, iar în ei cuibăresc păsări răpitoare pe care le auzi înainte să le vezi.
Rimetea, satul care arată ca o carte poștală
O abatere de vreo douăzeci de kilometri de la Buru te duce la Rimetea, sub Piatra Secuiului. Satul are case albe cu obloane verzi, aliniate impecabil, rezultatul unui program de restaurare început încă din anii optzeci. Localnicii spun că aici soarele răsare de două ori, pentru că dispare după creastă și apoi reapare pe partea cealaltă.
Urcarea pe Piatra Secuiului ia vreo două ore și jumătate dus-întors și oferă una dintre cele mai bune priveliști din Trascău. Ruinele cetății Colțești sunt aproape și se ajunge la ele în douăzeci de minute de mers. Dacă ai copii cu tine, varianta cetate e mult mai realistă.
Valea Ierii și Muntele Băișorii, alternativa scurtă
Pentru cine are doar o jumătate de zi la dispoziție, direcția Muntele Băișorii funcționează foarte bine. Drumul urcă din Iara, trece pe lângă Băișoara și ajunge în zona pârtiei, la vreo o mie patru sute de metri. Iarna e stațiune de schi modestă, vara e punct de plecare spre Buscat și spre platourile din jur.
Valea Ierii, mai jos, e o vale liniștită, cu sate lungi și cu drum decent. Din ea pornesc mai multe forestiere care duc spre Lacul Tarnița pe la spate. Le poți încerca doar dacă ai clearance și dacă nu ai contract de închiriere care interzice drumurile neasfaltate, ceea ce e o observație pe care o repet mai jos, pentru că oamenii o ignoră constant.
Gârda de Sus, Scărișoara și lumea de sub pământ
Undeva după Câmpeni, valea se îngustează și satele urcă pe versanți. Gârda de Sus e punctul de plecare pentru unul dintre cele mai importante obiective din România, și anume Ghețarul de la Scărișoara. Blocul de gheață din interiorul peșterii are un volum de zeci de mii de metri cubi și straturi vechi de câteva mii de ani, ceea ce îl face un adevărat arhivar climatic.
Accesul se face pe un drum care urcă din Gârda spre platou, parțial asfaltat și parțial nu, în funcție de an și de lucrări. Ultima porțiune cere atenție, mai ales pe umezeală. De la parcare cobori în peșteră pe o scară în spirală, direct într-o gaură rece de unde iese un curent de aer care te trezește imediat.
Cheile Ordâncușei și peșterile mici
Pe drumul spre ghețar treci prin Cheile Ordâncușei, un defileu îngust unde drumul se strecoară între pereți de calcar. Sunt locuri în care ai impresia că oglinzile ating stânca, deși nu e chiar așa. Vara, când vin autocare, întâlnirile din curbe se rezolvă cu răbdare și cu mersul înapoi până la prima lărgire.
Peștera Poarta lui Ionele se află chiar lângă drum, cu o intrare uriașă care merită o oprire de zece minute. Ceva mai departe, sistemul Coiba Mare și Coiba Mică e domeniul speologilor, nu al turiștilor ocazionali. Zona are peste o mie cinci sute de peșteri cartate, iar cifra crește constant.
Arieșeni, Vârtop și cascadele din apropiere
Arieșeni e cel mai cunoscut sat turistic din Apuseni, cu pensiuni multe și cu pârtie la Vârtop. Vara e baza perfectă pentru două sau trei zile de explorare, iar iarna e destinație de schi accesibilă pentru începători. Prețurile au crescut mult în ultimii ani, ceea ce se vede și în calitatea cazării.
Cascada Vârciorog e la câteva minute de mers de la drum, mică, dar așezată frumos într-o poiană. Cascada Pișoaia, spre Vidra, are un aspect diferit, cu apa care curge peste un prag de travertin. Niciuna nu e spectaculoasă la nivel de Vălul Miresei, dar amândouă sunt opriri plăcute de treizeci de minute.
Roșia Montană, Detunata și munții cu istorie grea
Ramura sudică a Apusenilor spune altă poveste, una despre aur, romani și conflicte lungi. Roșia Montană a intrat în patrimoniul mondial UNESCO în 2021, după decenii de dispute legate de proiectul minier. Galeriile romane care se vizitează sunt săpate cu dalta acum aproape două mii de ani, cu urme de unelte încă vizibile pe pereți.
Satul are un aer suspendat în timp, cu case restaurate lângă case abandonate. Nu e un obiectiv vesel, iar discuția despre viitorul locului nu s-a încheiat nici acum. Merită, totuși, exact prin faptul că te obligă să gândești.
La vreo jumătate de oră de acolo, Detunata Goală se ridică deasupra satului Bucium ca un turn de coloane bazaltice. Formațiunea s-a creat prin răcirea lentă a lavei, iar rezultatul arată ca o orgă de piatră cu mii de tuburi. Urcarea durează cam o oră pe potecă marcată, fără dificultăți tehnice.
Peșterile din vest, dacă traversezi spre Bihor
Dacă alegi să faci un circuit complet și să te întorci prin Beiuș și Oradea, mai apar câteva obiective. Peștera Urșilor de la Chișcău a fost descoperită în 1975, în urma unei explozii într-o carieră de marmură, și conține schelete de urs de peșteră, o specie dispărută. Este cea mai bine amenajată peșteră turistică din România și funcționează bine inclusiv pentru copii mici.
Peștera Meziad e mai puțin cunoscută și mai puțin aglomerată, cu galerii ample și cu o amenajare mai sobră. Peștera de la Vadu Crișului se află lângă calea ferată, într-un defileu îngust, și se combină bine cu o oprire la Șuncuiuș. Toate trei se pot lega într-o singură zi, dacă pornești devreme.
Ce mașină îți trebuie și ce întrebi înainte de plecare
Partea practică e cea pe care mulți o citesc în diagonală, ca apoi să înjure pe drum. Marea majoritate a traseelor descrise se fac fără probleme cu o mașină obișnuită de oraș, cu condiția să conduci cu cap. Diferența o fac ultimele două sau trei sute de metri, adică exact accesul spre parcarea unui obiectiv, unde asfaltul se termină brusc.
Garda la sol contează mai mult decât tracțiunea integrală. Un SUV mic, cu clearance de aproape douăzeci de centimetri, rezolvă nouăzeci la sută din situații mai bine decât o berlină puternică. Pentru Padiș, pentru drumul spre Scărișoara și pentru forestierele din Valea Ierii, diferența se simte clar.
Contractul, clauzele și lucrurile citite cu atenție
Când iei mașina de la o firma de rent a car Cluj aeroport, întreabă direct dacă drumurile neasfaltate sunt permise. Unele contracte conțin clauze care anulează asigurarea pe drumuri nepublice sau forestiere, iar o piatră în baia de ulei se transformă atunci într-o factură usturătoare. Mai bine afli la ghișeu decât la remorcare.
Verifică și limita de kilometri. Un circuit serios prin Apuseni înseamnă între trei sute și opt sute de kilometri, în funcție de câte zile ai, iar pachetele cu kilometraj limitat se consumă surprinzător de repede. Rovinieta este de regulă inclusă la mașinile închiriate în România, dar o confirmare scurtă nu strică.
Dacă vii iarna, cere explicit anvelope de iarnă și verifică dacă există lanțuri în portbagaj. Pe drumurile din Apuseni deszăpezirea funcționează pe drumurile naționale și inconstant pe cele județene sau comunale. Am văzut mașini blocate în februarie pe urcarea spre Mărișel, la doi kilometri de asfaltul curat.
Combustibil, semnal și mica logistică de fiecare zi
Benzinăriile sunt rare în interiorul masivului. Ultimele puncte sigure de alimentare sunt Huedin pe ruta nordică, Turda și Câmpeni pe valea Arieșului, Beiuș pe partea bihoreană. Regula mea e simplă. Sub jumătate de rezervor, alimentez de unde apuc.
Semnalul telefonic dispare des, în special în chei, în văi adânci și pe platoul Padiș. Descarcă harta offline înainte, pentru că navigația se blochează exact când ai nevoie de ea. Și mai bine, notează pe hârtie sau reține câteva repere, pentru că unele intersecții din munte nu au niciun indicator.
Cash pentru parcări și pentru bilete la obiective mici, pentru că plata cu cardul nu funcționează peste tot. La stânele unde cumperi brânză sau la pensiunile mici, tot numerarul rezolvă. Trei sute de lei în portofel te scutesc de căutări inutile.
Cum împarți zilele dacă ai două, patru sau șapte
Cu două zile la dispoziție, ruta lacurilor plus Vălul Miresei acoperă prima zi, iar Turda, Cheile Turzii și Rimetea a doua. Dormi în zona Beliș sau Mărișel și te întorci pe la Huedin. Este varianta relaxată, potrivită pentru cine a aterizat obosit.
Cu patru zile poți adăuga valea Arieșului până la Arieșeni, cu Scărișoara și Cheile Ordâncușei într-o zi separată. A patra zi se duce, ideal, pe Padiș, cu plecare devreme și cu bocanci pregătiți. Cazarea se mută atunci în Gârda de Sus sau Arieșeni.
Cu șapte zile ai timp să faci circuitul complet, adică Cluj, lacuri, Padiș, Beiuș, peșteri, apoi întoarcere prin Roșia Montană și Detunata. Sunt aproximativ opt sute de kilometri, dar cu foarte multe opriri și cu zile scurte de condus. Cred că e cea mai bună formulă pentru cineva care vede Apusenii pentru prima oară.
Sezoanele și felul în care schimbă totul
Mai și iunie aduc apa cea mai mare la cascade și pajiști pline de narcise, în special în zona Negrileasa. Este perioada în care Apusenii arată cel mai bine, deși ploile pot strica planurile. Iulie și august înseamnă vreme stabilă, dar și aglomerație la obiectivele mari, plus furtuni de după masă care se formează repede.
Septembrie și octombrie sunt, pentru gustul meu, cele mai bune luni. Aerul e limpede, pădurile de fag se colorează, prețurile scad și drumurile sunt goale. Singurul minus e că se întunecă devreme, așa că programul de condus trebuie strâns.
Iarna schimbă complet ecuația. Unele drumuri județene se închid, accesul spre Padiș devine problematic, iar traseele de peșteri se reduc la cele amenajate. În schimb, satele acoperite de zăpadă și liniștea de pe culmi compensează, dacă ai mașina potrivită și răbdare la volan.
Ce rămâne după ce te întorci în oraș
Apusenii nu se lasă bifați. Poți face zece drumuri și tot mai apare o vale, un sat cu nume ciudat, o poiană cu case pe care nu le văzuse nimeni din grupul tău. Asta e, până la urmă, promisiunea lor și motivul pentru care oamenii se întorc.
Mașina închiriată e doar instrumentul care îți dă libertatea de a opri unde vrei. Cel mai bun moment al fiecărui drum al meu prin munții ăștia a fost mereu unul neplanificat, o oprire pe marginea drumului, un ceai băut la o stână, un răsărit prins din întâmplare pe drumul spre Mărișel. Restul, adică peșterile, cheile și cascadele, sunt bonusul.
Întrebări frecvente despre traseele din Apuseni
Cât durează până ajung din Cluj în inima Apusenilor
Primele obiective sunt surprinzător de aproape. Lacul Tarnița e la circa 35 de kilometri de Cluj, adică o oră cu tot cu curbele de pe malul apei. Lacul Beliș-Fântânele cere în jur de o oră și jumătate, Vălul Miresei aproximativ două ore, iar Padișul între trei și patru ore, în funcție de rută și de starea drumului. Regula după care mă orientez e că viteza medie reală în munte se apropie de 35 de kilometri pe oră, nu de 70.
Am nevoie de mașină de teren sau merge și una obișnuită
Merge și una obișnuită pe majoritatea traseelor. Ruta lacurilor, valea Arieșului, Cheile Turzii, Rimetea, Arieșeni și Roșia Montană se parcurg fără emoții cu o mașină de oraș condusă cu cap. Diferența apare pe ultimele sute de metri spre anumite obiective, cum sunt platoul Padiș sau urcarea spre Ghețarul de la Scărișoara, unde garda la sol contează mai mult decât tracțiunea integrală. Un SUV compact rezolvă aproape tot, fără să ai nevoie de 4×4 adevărat.
Câte zile îmi trebuie pentru un circuit decent
Două zile acoperă zona lacurilor, Vălul Miresei, Turda și Rimetea. Patru zile permit adăugarea văii Arieșului, cu Scărișoara și Cheile Ordâncușei, plus o zi întreagă în Padiș. Șapte zile înseamnă circuitul complet, cu trecere prin Bihor pentru peșteri și întoarcere prin Roșia Montană și Detunata, undeva la 800 de kilometri parcurși lejer, cu opriri lungi.
Care e cea mai bună perioadă din an
Mai și iunie aduc debitul maxim la cascade și pajiștile înflorite, cu riscul ploilor. Septembrie și octombrie rămân favoritele mele, cu aer limpede, culori de toamnă, prețuri mai mici și drumuri goale, dar cu zile scurte. Iulie și august înseamnă vreme stabilă, aglomerație la obiectivele mari și furtuni de după masă care se adună repede peste creste.
Se ajunge cu mașina până la Cetățile Ponorului
Nu. Mașina rămâne în parcarea din Padiș, iar de acolo se merge pe jos, pe trasee marcate. Pentru Cetățile Ponorului, Poiana Ponor și Cetatea Rădesei ai nevoie de o zi întreagă, de bocanci și de haine care suportă noroi și apă. Nimic tehnic, dar nici plimbare de duminică.
Ce verific în contractul de închiriere înainte să plec spre munte
Trei lucruri, în ordinea asta. Politica privind drumurile neasfaltate, pentru că multe contracte anulează acoperirea în caz de daună pe forestiere. Limita de kilometri, fiindcă un circuit serios prin Apuseni consumă între 300 și 800 de kilometri. Ultima, dotările de sezon rece, adică anvelope de iarnă și lanțuri în portbagaj, dacă mergi între noiembrie și martie.
Rovinieta e de regulă inclusă în tarif, dar o confirmare de zece secunde la ghișeu nu strică.
Găsesc benzinării și semnal telefonic pe traseu
Rar și inconstant. Ultimele puncte sigure de alimentare sunt Huedin pe ruta nordică, Turda și Câmpeni pe valea Arieșului, Beiuș pe partea bihoreană, iar în interiorul masivului sunt zeci de kilometri fără nimic. Semnalul dispare în chei, în văile adânci și pe platoul Padiș, așa că harta descărcată offline îți salvează ziua.
Merită Apusenii iarna
Merită, dar cu alte așteptări. Unele drumuri județene se închid sau se deszăpezesc târziu, accesul spre Padiș devine problematic, iar traseele de peșteri se reduc la cele amenajate. În schimb, satele de pe culmi sub zăpadă și liniștea de acolo sunt greu de egalat, cu condiția să ai anvelope bune și răbdare la volan.
Pot combina Apusenii cu alte obiective din Transilvania
Da, și e o idee bună dacă ai o săptămână. Salina Turda și Cheile Turzii se leagă natural cu Rimetea și cu cetatea Colțești. Spre vest, ieșirea prin Beiuș te duce la o oră de Oradea. Iar dacă te întorci pe la Alba Iulia, cetatea de acolo se potrivește perfect ca ultimă oprire înainte de întoarcerea spre Cluj.
