Departe de mine gandul de a nega utilitatea unui permis de conducere. In vremurile de astazi, in care nevoia de mobilitate este prioritara, ideea de a nu depinde de mijloace de transport in comun sau pur si simplu de terti este mai mult decat ispititoare. Daca problema costurilor ar putea fi depasita, pentru ca pana la urma exista masini pentru orice fel de buget, daca exista scoli de soferi pentru toata lumea, oriunde, la un click distanta practic, fiindca e de ajuns sa scrii, spre exemplu, scoala de soferi Brasov ca sa ti se infatiseze o gramada de optiuni, ramane o mare ingrijorare morala (as fi spus psihica, dar suna parca prea grav). Eu una nu ma simt capabila sa imi asum responsabilitatea pentru vieti intregi, omenesti si nu numai, a mea si nu numai. Iar daca sofatul ar depinde doar de mine, ar fi totul perfect, probabil m-as perfectiona conducand de nebuna mii de kilometri pe coclauri, insa nu, in ecuatie trebuie sa intre si altii. Altii care nu tin cont de nimic. Care nu cauta sa evite, ci sa fie evitati. Care de cele mai multe ori scapa teferi, cu pretul vietilor altora. Mie de ei imi e frica. De ei si de dorinta mea justitiara de a-i face sa inteleaga ca nu le-a luat mamica lor si strada odata cu masina. De ei si de impulsul meu de a-i considera, pe drept cuvant din punctul meu de vedere, mai putin importanti decat porumbeii pe care m-as stradui sa ii feresc in timp ce sifonez vreun bolid pensionat cu numere de Bulgaria, din care coboara cefe supradimensionate si fuste multe, colorate.
Eu vreau sa fiu sofer pe drumuri pustii sau pe drumuri civilizate, practic nu vreau sa fiu sofer in Romania, unde niciuna din cele doua nu e posibila. Vreau sa conduc pe sosele marcate corespunzator, care sa iti ofere vizibilitate optima, cu suprafete de drum care sa nu aminteasca de zgaltaitul din trenurile comuniste, pe care nu astepti cate o ora sa dea drumul si la sensul tau de mers cand sunt lucrari. Da, vreau imposibilul, deci raman pieton, din vocatie dar si de nevoie.
